“Nihil sine Deo”
În seara asta mă hotărâsem să nu mai pierd vremea cu laptopul și să mai citesc câteva pagini dintr-o carte.
Din generală mi-a plăcut istoria și încerc să-mi hrănesc pasiunea asta cu câteva cărți. Am început de puțin timp să citesc o carte despre viața Regelui Carol I. Acesta este cunoscut ca omul care a ridicat România din toate punctele de vedere:
In 48 years of rule (the longest rule any Romanian principality has ever known), he helped Romania gain its independence, he raised its prestige, he helped redress its economy and he established a dynasty. In the Carpathian mountains, he built Peleş Castle, still one of Romania’s most visited touristic attractions. The castle was built in German style, as a reminder of the king’s origin. After the Russo-Turkish war, Romania gained Dobrogea and Carol ordered the first bridge over the Danube, between Feteşti and Cernavodă, linking the newly acquired province to the rest of the country.
Citeam un pasaj în care este descrisă starea țării în anul 1866, atunci când Carol a venit să preia conducerea României:
” [...] Nu mai puțin dezolant sunau rapoartele celorlalți miniștri. Astfel, în cel al ministrului de interne se expunea textual:
După un regim care ne-a oprimat atâția ani și împotriva căruia s-a revoltat întreaga națiune, ar fi greu ca într-un timp așa de scurt să găsim remediu împotriva unui sistem corupător și arbitrar. Comisia de anchetă a găsit uriașe delapidări ale banilor publici din partea casierilor Prefecturii, Poliției, Poștei și Telegrafului. [...] În închisori se află o mulțime de deținuți arestați de luni de zile, ba chiar de ani, fără să li se fi făcut proces.
La fel de dezolant era raportul ministrului cultelor și instrucției publice: liceele și școlile se aflau pe treapta cea mai de jos; spațiile în care se găseau ele însemnau îmbolnăvire și moarte. Din peste 3000 de comune mai puțin de 1300 aveau școli, și acestea, lăsând deoparte învățământul discutabil, erau adăpostite în barăci, de cele mai multe ori fără lumină și fără aer, în care zăpada și ploaia pătrundeau prin acoperiș.
La fel de trist stăteau lucrurile cu celelalte îndeletniciri. Agricultura era la pământ, căci lipseau sumele necesare pentru a ajuta populația rurală nevoiașă să depășească perioadele grele, iar vistieria statului era complet goală, după cum recunoștea deschis ministrul de finanțe:
Creșterea deficitului prin împrumuturi, ale căror dobânzi au îngreunat excesiv bugetul de cheltuieli, iar strecurarea de cifre contrafăcute și nejustificate în bugetul de venituri nu putea să aibă drept consecință în timp decât împovărarea tot mai mare a situației financiare.”
Nu știu despre voi, dar prea îmi sună cunoscut contextul economic și cultural descris mai sus. Parcă în 145 de ani ne-am întors acolo de unde am plecat. După ce românii din urma noastră au luptat să ridice țara, să-i aducă prestigiu, respect, valoare și bogăție, noi ne întoarcem în punctul în care ne batem joc într-un mod grosolan de ea.
Atunci, în 1866, a venit un om care habar nu avea la ce să se aștepte, un om care și-a părăsit țara și familia ca să conducă niște țărani români spre prosperitate. Și a reușit. A făcut din România un stat respectat și apreciat. A înfruntat toate obstacolele și a reușit. Dimitrie Sturdza afirma mai târziu în Senat despre Regele Carol I: “Prin preluarea conducerii, Carol I a salvat România de la războiul civil și a ajutat-o să nu cadă în prăpastia pe marginea căreia se afla aproape fără speranță!”
Nu sunt o persoană foarte ancorată în lumea politică a României de astăzi, dar văd că nu mergem niciunde. Văd că e din ce în ce mai grav și că în curând ajungem și noi pe marginea prăpastiei.
Cred că soarta ne cam râde în nas și ar vrea să spună că istoria trebuie să se repete.
Eu mi-aș dori din toată inima să se repete. (Desigur, până la un punct 
)
Voi ce părere aveți?
Sursa text: Regele Carol I al României, Paul Lindenberg
